A fi sau a nu fi Charlie

•January 20, 2015 • Leave a Comment

De câteva zile, lumea e divizată între Je suis Charlie (Sunt Charlie) și  Je ne suis pas Charlie (Nu sunt Charlie).  Jurnaliști, bloggeri, scriitori, politicieni, “oameni simpli” au adoptat acest mesaj al cărui scop s-a vrut a fi, desigur, ideea de solidaritate. Un mesaj simplu și catalizator,  prin care s-au respins violența, terorismul, încercarea de suprimare a libertății de expresie și a libertății presei.

Pentru unii, Je suis Charlie a însemnat doar asta. Pentru alții însă, Je suis Charlie presupune și aderarea la un set de valori și de credințe ale celor de la revista Charlie Hebdo. Unora  li se pare o ipocrizie să spui Je suis Charlie când știi foarte bine că tu, ca jurnalist,  nu ai publica niciodată, în nicio împrejurare, un text, o fotografie, o caricatură, un mesaj de orice fel care să lezeze sensibilități religioase, etnice, culturale, naționale, de gen sau de altă natură, mai ales într-o epocă în care corectitudinea politică și nediscriminarea sunt valori care ne conduc viețile, că suntem sau nu jurnaliști. Cum scria David Brooks într-un articol din New York Times, intitulat I Am Not Charlie Hebdo, dacă cei de la Charlie Hebdo ar fi încercat să publice ziarul în orice campus universitar american în ultimele două decenii, ar fi fost imediat respinși și acuzați că instigă la ură, că promovează un discurs la urii. Le-ar fi fost imediat tăiată finnațarea și revista ar fi fost închisă.

Cred că la asta s-au gândit, în primul rând, cei care au refuzat “să fie Charlie”. Trebuie să fii la fel de îngust la minte, inflexibil și fundamentalist precum cei care pun bombe să gândești că dacă cineva nu aderă la mesajul Je suis Charlie e musai susținător al teroriștilor. Sau că nu deplânge moartea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Sau că nu respinge terorismul.

Da, sunt pentru libertatea de expresie, sunt pentru libertatea presei, cred că revista Charlie Hebdo trebuie să existe și să publice în continuare fără teamă. Susțin libertatea lor de expresie, chiar dacă nu îmi plac caricaturile lor. Așa cum susțin dreptul lor de a publica, susțin însă și dreptul altora de a fi lezați de ceea ce publică revista. Și nu comentez de ce sunt ei lezați. Și ce dacă e obscurantism religios? Oamenii se simt lezați. Punct. E dreptul lor. Și au mijloace să protesteze. Pot să iasă în piața publică și să-și strige nemulțumirea, pot să dea revista în judecată sau să sesizeze instituțiile competente în astfel de cazuri. Să ucizi e ceva neimaginabil. Doar o minte profund bolnavă și viciată poate găsi o astfel de “soluție”. Să ucizi e condamnabil în orice situație. Din punctul meu de vedere, fie că ești terorist, fie că ești sistemul juridic din Iran sau din SUA, crima nu ar trebui să fie soluția unei societăți umane, așa zis raționale.

Mi se pare o ipocrizie să spun “Je suis Charlie”, când cred despre caricaturile revistei că sunt vulgare, lipsite de bun gust și deloc amuzante. Așa că zilele astea o să fac notă discordantă și nu o să fiu Charlie.

Advertisements

Romeo și Julieta. După 20 de ani

•April 5, 2014 • Leave a Comment

Prima dată când i-am văzut la televizor, am fost convinsă că sunt Romeo și Julieta. Aveam vreo 3 ani și ideea mi-a intrat în cap, pur și simplu. Nu a mai ieșit (ca multe altele care-mi intrau de nicăieri) pentru mulți ani.

Nu îmi spusese nimeni, la vremea aia, povestea Julietei și a lui Romeo, dar știam că la mijloc e o mare iubire. Julieta nu putea fi decât fata cu păr lung de la televizor, cea mai frumoasă pe care o văzusem vreodată (după mama, se înțelege). Iar bărbatul care cânta cu ea era, firește, Romeo.

Aveau să treacă mulți ani până să înțeleg (toată lumea înțelege, până la urmă) că iubirile se și termină într-o zi. Iar unele au chiar un final banal, că doar nu putem avea cu toții vieți croite după o idee de Shakespeare.

Iubirea lor nu a făcut excepție. După mulți, mulți ani de căsnicie, muzică și copii – povestea s-a sfârșit în mod dramatic.

Nu au mai cântat împreună timp de aproape 20 de ani. În 2013, un magnat rus i-a convins să urce din nou împreună pe scenă. La Moscova.

Au început cu Ci Sarà:

Dopo un oggi che non va, dopo tanta vanita’
e nessuno che ti da niente per niente.
Dopo tutto il male che c’e nel mondo intorno a te
com’e bello ritrovarti accanto a me.

Cum spunea cineva, viața e doar o mare farsă cosmică.

Îi revăd pe youtube cântând împreună, la 30 de ani de când i-am descoperit la un televizor alb negru. “Romeo” cu “Julieta”, la bătrânețe. Restul e muzică…

Nebraska și Oscarul

•February 23, 2014 • Leave a Comment

Roadmovie. Un film curat, fără actori vedete, dar extrem de bine jucat,  filmat alb negru. Fără artificii inutile.

America pitorească, în alb și negru.NebraskaCâteva imagini sunt memorabile: dinții căutați printre șine de tren și  un dialog aproape suprarealist pe acest subiect; sau  considerațiile de la Mount Rushmore (Is just a bunch of rocks. Don’t look finish to me. Looks like somebody get bored doing it. Washington is the only one with any clothes. Lincoln don’t even have an ear); iubita supraponderală  a  unuia dintre personajele principale (în ce alt film american am mai văzut așa ceva?).

Sau dialogul dintre doi frați ajunși la bătrânețe, care nu s-au mai văzut  de un car de  ani:

–          What’up, Woody?

–          Nothing.

–          What about you?

–          Not much.

Dacă Oscarul  pentru cel mai bun film chiar trebuie să se dea și anul ăsta, cred că aici ar trebui să meargă.

Dacă îl ia “12 ani de sclavie”, e încă bine (filmul ăsta e bine să-l vezi la pachet cu Django Unchained, așa, pentru echilibru).

Cât despre „American Hustle” – am rezistat cu greu jumătate de oră.

De ce nu sunt eu militantă

•September 21, 2013 • 1 Comment

Pentru cine nu are chef să citească tot, am să dau răspunsul scurt: ca să nu devin o fanatică.

O prietenă mi-a adus, recent, excelenta carte “Cel care mă așteaptă” a lui Parinoush Saniee, scriitoare născută la Teheran în 1949. Acțiunea romanului începe spre sfârșitul anilor ’60 și culminează cu 1979, anul revoluției iraniene.

cel-care-ma-asteapta_1_fullsizeNu m-au frapat nici diferențele culturale, nici culoarea locală, nici personajele, nici povestea în sine.  Am mai citit cărți și văzut filme despre Iran. Surprinzătoare a fost doar incredibila asemănare dintre fanaticii lor și fanaticii noștri. Am avut revelația, destul de banală, de altfel, că fanaticul e același, indiferent care este cauza, misiunea lui. Indiferent de scop, modalitatea de manifestare este aceeași.

Avem în roman persoanajul masculin Hamid, tipul militantului devenit fanatic, care pune mai presus de familie, de prieteni, de cei apropiați și chiar de propria-i sănătate și, la limită, viață – cauza, misiunea, grupul care militează pentru aceleași idealuri ca și el.

Acest Hamid mi-a amintit aproape până la identificare de un personaj real din viața mea de acum câțiva ani. Deși milita pentru o altă cauză, în alt timp, în alt loc și în cu totul alte circumstanțe, pentru acest personaj orice altceva în afara cauzei sale încetase să mai existe. Era, pur si simplu, o (auto)spălare pe creier incredibilă, survenită în cazul unui om până atunci (destul) de normal.

Dar această cauză care, fie vorba între noi, nici măcar nu îi aparținea și contrazicea oricum multe dintre credințele și valorile lui de până atunci, îi înghițise atât de mult rațiunea, bunul simț, încât  era nu doar nerezonabil, dar orice argument rațional  îi era futil.

Tot ceea ce însemnase ceva pentru el până atunci a fost brusc aruncat la gunoi. Omul ăsta era deodată altcineva. Un soi de dezumanizare intervenise, astfel că nu era mișcat, impresionat sau motivat de nimic care nu avea legătură directă cu “cauza” lui.  Timpul, banii, familia, cei dragi, totul a fost sacrificat pe altarul noului și, după cum se va dovedi, vremelnicului său idol. Oameni morți demult și pe care nu îi cunoscuse niciodată direct, deveniseră brusc mai importanți decât cele mai apropiate persoane reale și vii din viața lui.

Am rupt legătura cu acest personaj destul de brusc și fără multe explicații. Pur și simplu, trăiam în lumi diferite.

În câteva luni, dintr-un motiv oarecare, am aflat că renunțase la multiubita lui cauză. Găsise o alta, căreia, probabil, i s-a dedicat o vreme cu la fel de mult patos.

Am pierdut un prieten și un om important, o vreme, în viața mea, dar am câștigat ceva mult mai valoros. Am învățat o lecție pe care, sper, să nu o uit niciodată: să nu fiu niciodată o fanatică.  Nu îmi place fanatismul și nu îmi plac fanaticii în principal pentru că ei pun principiile mai presus de oameni.

Anders-Behring-Breivik Iar primul pas spre a nu deveni o fanatică (și recunosc că, în urmă cu mai mulți ani eram un material propice pentru așa ceva, o cauză în care credeam avea mari șanse să mă transforme într-o fanatică sau pe aproape) este, pentru mine, să nu fiu militantă.

Sigur, militanții sunt oamenii care schimbă lumea. Dar nu sunt sigură că o schimbă în bine.

Știu, veți spune,  unde am fi ajuns azi, dacă nu erau militantele feministe pentru drepturile femeilor? Păi… odată ce femeile pot să aleagă, mi se pare că cele mai multe nu își doresc decât viața pe care o aveau bunicele și străbunicele lor.

Majoritatea covârșitoare a femeilor pe care le cunosc au sau vor familie și copii. Cele mai multe ar renunța imediat la job și la carieră pentru totdeauna, dacă și-ar permite financiar, pentru a se dedica familiei, creșterii copiilor.

Una dintre prietenele mele a și făcut-o, încă din primele luni ale primei sarcini. Este văzută drept o fericită, o norocoasă – soțul ei câștigă sufcient ca ea să-și permită să facă asta. Și este o femeie puternică, inteligentă, cultivată, care în urmă cu câțiva ani avea o carieră înfloritoare și câștiga mai bine decât soțul ei. A fost alegerea ei, asumată și niciodată regretată, să renunțe la profesie, bani, prestigiu și să nu mai fie o femeie de carieră, ci o femeie, o mamă și o soție.

Deci – despre ce lume mai bună vorbim?

Nu spun că militanții sunt răi. Doar că militantismul este un prim pas spre fanatism. Iar eu nu cred în schimbarea lumii prin mari revoluții, prin războaie, prin violențe.

A milita pentru ceva presupune din start a fi împotriva a altceva. A-i urî sau disprețui, măcar dezaproba, pe cei care nu gândesc ca tine sau nu cred în aceleași lucruri ca tine.

Cred că schimbarea se poate face pașnic, natural, nedureros, dacă fiecare se  schimbă pe sine în direcția în care vrea să schimbe lumea.

De aceea, de când l-am descoperit, acum mulți, mulți ani, cred ăsta este unul dintre marile adevăruri ale lumii: “You must be the change you wish to see in the world” (Trebuie să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume). (Mahatma Gandhi).

Asta, abia, mi se pare o cauză bună. Militați!

Doliu național pe termen nelimitat

•June 25, 2013 • Leave a Comment

Drama trăită de cei implicați în accidentul rutier din Muntenegru și de familiile lor este uriașă și, cu siguranță, imposibil de înțeles și de imaginat de către cei care nu au trecut prin așa ceva. Dar este o dramă personală, individuală. Este aproape ceva intim și, cu siguranță, niciunul dintre cei implicați nu și-ar dori să devină subiect de interes național și  subiect omniprezent de presă.

Nu e normal ca un accident să paralizeze, practic, o țară întreagă, pentru atât de mult timp. Devenim cinici și insensibili abia când facem și consumăm cu un așa apetit nemăsurat breaking news-uri și jurnale întregi de știri cu un subiect atât de tragic și de personal, până la urmă.

Felul în care niște drame personale devin drame naționale este grotesc.

Nu sunt cinică și nici insensibilă. Dar, pur și simplu, nu înțeleg  doliul național decretat pentru miercuri, 26 iunie, în memoria celor 18 turiși români morți în accidentul de autocar din Muntenegru. Nu îl înțeleg, ca gest. La fel cum nu înțeleg toată anvergura mediatică a acestui tragic accident.

În România mor zilnic zeci de oameni nevinovați pe șosele. De ce nu decretează nimeni doliu național pentru ei? Ar trebui să fim într-un permanent doliu național. De ce nu ar merita orice om ucis nevinovat pe șosea sau în altă împrejurare, doliu național?

Matematic vorbind, azi au murit, probabil, mai mult de 18 oameni pe șoselele din România. Dar, desigur, au murit pe șosele diferite, în accidente diferite, au murit unul aici, altul sau doi, trei la un loc dincolo, nu 18, deci știrea nu este una spectaculoasă. Poate nu e știre deloc și atunci, la ce bun doliul național?

Când e vorba de moarte, nu poți aplica criteriul matematic. O singură moarte poate echivala cu sfârșitul lumii. Atunci când este a ta sau a celor apropiați.

Doar mort, Christoph Waltz este personaj secundar în Django Unchained

•February 12, 2013 • Leave a Comment

Django Unchained TarantinoDupă Inglorious Basterds, Tarantino revine cu un film în aceeași notă –  o  poveste despre rasism și în care răzbunarea rasială are un rol central, cu același Christoph Waltz, într-un rol la fel de magistral interpretat. Dacă în Inglorious Basterds era un vânător (nazist) de evrei, aici este un vânător de recompense și un apărător al sclavilor (negri), acțiunea filmului fiind plasată cu doi ani înaintea Războiului Civil din SUA.

Christoph-Waltz-in-Django-UnchainedPe undeva există o similitudine între cele două roluri și în felul în care ele sunt interpretate. E același tip de personaj, pus în slujba răului istoric, într-un caz și a binelui istoric, în celălalt. Cruzimea, respectiv spiritul justițiar (care o include), nu au fost nicicând împachetate într-un material mai charismatic și mai elevat decât în persoana lui Hans Landa, respectiv dr. King Schultz.

Pe amândouă, Waltz le interpretează genial și, dacă a luat Oscarul pentru interpretarea colonelului Hans Landa, cu siguranță îl merită și pentru rolul din Django Unchained, care i-a adus deja un Glob de Aur și un premiu Bafta.

Deși personajul principal, după cum arată și titlul, este Jamie Foxx (Django, “the D is silent”), de fapt Waltz este figura dominantă. E amuzant, charismatic, fermecător din prima până în ultima secundă a apariției lui în film. Jamie Foxx își preia cu adevărat rolul principal abia după ieșirea din scenă a lui Waltz.

Tarantino trebuie să-l omoare pe dr. Schultz ca să-i facă loc lui Django, să-l lase pe acesta să se manifeste ca vioară întâi. Iar scena în care dr. King își face ieșirea este una dintre cele mai bune din film și subliniază încă o dată măiestria lui Tarantino. Este în spiritul personajului, e perfect plauzibil, dar în acelașit timp cu totul neașteptat, gestul impulsiv  al atât de calculatului dr. Schultz, care își plănuise până atunci cu minuțiozitate nemțească toate acțiunile.

Waltz iese simplu, firesc, nemelodramatic din scenă. De aceea, ușor neverosimil, pentru că mai e o oră din film (din cele aproape 3) și el e personaj-cheie.  Până la final ai senzația că o să apară de după colț, că nu a murit, te aștepți la o “scamatorie”  în genul Kill Bill.

django-unchained-2În rest, filmul e foarte “tarantinian”.  Multă parodie,  ceva kitch, sânge din belșug și o coloană sonoră cu totul neașteptată, dar perfectă. Remarcabil este și Leonardo DiCaprio, în rolul, excepțional interpretat, al unui stăpân de plantație și proprietar de sclavi, pe alocuri dement.

Mai atrag atenția Samuel L. Jackson, într-un rol de negru rasist (adică urăște negrii!!)  care se comportă ca un stăpân al casei, dar și folosirea excesivă în film a cuvântului nigger, pentru care Tarantino și-a luat porția de critici. Dar își permite, e Tarantino.

Declarație de independență sau ziua în care am ucis un balon roz

•September 16, 2012 • Leave a Comment

Una dintre cele mai puternice dependențe pe care le-am avut vreodată a fost/este cea de mașină. Dependență, implicit, de o persoană posesoare, spre deosebire de mine, de permis de conducere – și dorința aferentă de a  conduce mașina.

Deși în urmă cu vreo 7 ani m-am îngrijit să-mi procur una bucată automobil (gest aproape spontan, pornit din faptul că în vara aceea erau lucrări la calea ferată și făceai ore bune cu trenul de la București la mare), nu am avut aceeași râvnă să-mi și conduc mașina, sau  măcar sa-mi creez condițiile pentru a o putea face, adică să-mi iau permisul de conducere. Așa că ani de zile, deși aveam mașină, am fost dependentă de altcineva să o conducă.

Și pentru că nevoi de a merge cu mașina în diverse locuri aveam (și ooh, erau așa de multe!!!), și dependența mea era mare.

Dar gata! De ieri, mi-am declarat independența. Cu un bun prieten (și excelent șofer, dar, mai ales, un prearăbdător profesor în ale șoferiei!) în dreapta, am parcurs primii mei 140 de kilometri la volan.  După o încercare semi-eșuată de a conduce prin București, mi-am facut botezul în ale condusului pe serpentine și pe una dintre cele mai circulate șosele din țară – E85.

Stupoare! Am descoperit că îmi și place să conduc, deși probabil e ceva din bucuria începutul și a capacității de a face ceva nou ce nu știai să faci (sau nu credeai că ești capabil să o faci).

Ușor deprimată de numărul câinilor loviți fatal de mașini pe șosea, am reușit să ajung acasă fără să fi provocat mai mult de o victimă: un balon roz, la intrarea în București. Plana leneș prin fața mașinii mele. Mă aștepta, aș spune și a fost un semn de bun augur, după cum m-a asigurat “copilotul”.

Efortul de a conduce atât nu a rămas fără urmări. Am adormit pe la 8 seara și am dormit vreo 10 ore neîntrerupt.

Așadar, oameni buni, păzea! Am ieșit la condus!