Cimitire

Vizita  la cimitir (suna ciudat, dar asta a fost)  cu bunica (“mamaie”). Cimitirul e asezat “ca la carte”, la marginea satului.  Aprindem lumanari la mormantul lui “tataie” si la altii din familie dusi “pe lumea cealalta”.  Trecem printre morminte, ne uitam la cruci, citim epitafe. “Mamae” imi spune povestea cate unuia dus. Un tanar a murit calcat de masina, o fata de 18 ani a murit inecata de varul ei “la canal”, un tata si fiul lui de 16 ani – inecati in Marea Neagra. Descrise asa, par  stiri macabre de la ora 5, dar acolo, in cimitirul de la marginea satului, nu pareau deloc asa. Aveau chiar un oarecare pitoresc.

Toate crucile alea mari, albe, care mai de care cu o infloritura mai asa sau mai altfel, tradand, pana la urma, si statusul social al celui strajuit de ea, te fac sa te gandesti ca omul are nevoie de ceva fizic pentru a-si aminti de ceva ce nu mai exista. Ne-am mai gandi, oare,  la cei dusi,  daca nu am avea de ce sa ne “legam”, daca nu ar exista ceva tangibil,  ceva ce poate fi pipait –  crucea, piatra funerara, mormantul?

Oamenii se duc la cimitir, aprind lumanari, duc flori, se intristeaza, lacrimeaza la mormantul celor dragi, si au senzatia ca fac asta asta pentru ei, cei dusi. Ca le duc astfel un omagiu. Dar viii fac asta pentru ei insisi, de fapt.  Mersul la cimitir e un ritual terapeutic pentru cei ramasi, pentru cei care au suferit pierderea cuiva drag. Stiu o doamna de vreo 50 de ani al carei sot a murit pe neasteptate acum cativa ani.  A fost o lovitura brutala si greu de indurat pentru ea. De atunci, de 4 sau 5 ani,  femeia merge zilnic la mormantul sotului decedat si petrece acolo ore bune. In fiecare zi. Si nu poate altfel, i-ar fi imposibil.

Daca mai exista ceva dupa moarte, un spirit, un suflet, un ceva – sigur nu sta acolo, inchis in mormantul strajuit de cruce. Daca exista ceva din cel ce a fost si nu mai este,  nu se afla in niciun caz in cimitir. Mersul la mormant ne ajuta pe noi, cei ramasi, sa ne gandim la el, sa ne simtim aproape de cel dus. NOI. E doar in mintea noastra ca suntem mai aproape de el, doar pentru ca acolo i-a fost ingropat trupul FARA VIATA.

Probabil exista mai multa viata, mai mult din cineva care a murit,  intr-o fotografie, sau intr-un lucru care i-a apartinut, decat intr-un mormant in care el nu s-a aflat, de fapt, niciodata. E un loc strain si e un mister total de ce devine cimitirul atat de important pentru oameni. De ce nu putem pastra amintirile in minte si in suflet, de ce nu ne putem plange mortii si de ce nu-i putem comemora fara sa mergem in cimitir?

Advertisements

~ by daias on June 23, 2009.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: