A fi sau a nu fi Charlie

De câteva zile, lumea e divizată între Je suis Charlie (Sunt Charlie) și  Je ne suis pas Charlie (Nu sunt Charlie).  Jurnaliști, bloggeri, scriitori, politicieni, “oameni simpli” au adoptat acest mesaj al cărui scop s-a vrut a fi, desigur, ideea de solidaritate. Un mesaj simplu și catalizator,  prin care s-au respins violența, terorismul, încercarea de suprimare a libertății de expresie și a libertății presei.

Pentru unii, Je suis Charlie a însemnat doar asta. Pentru alții însă, Je suis Charlie presupune și aderarea la un set de valori și de credințe ale celor de la revista Charlie Hebdo. Unora  li se pare o ipocrizie să spui Je suis Charlie când știi foarte bine că tu, ca jurnalist,  nu ai publica niciodată, în nicio împrejurare, un text, o fotografie, o caricatură, un mesaj de orice fel care să lezeze sensibilități religioase, etnice, culturale, naționale, de gen sau de altă natură, mai ales într-o epocă în care corectitudinea politică și nediscriminarea sunt valori care ne conduc viețile, că suntem sau nu jurnaliști. Cum scria David Brooks într-un articol din New York Times, intitulat I Am Not Charlie Hebdo, dacă cei de la Charlie Hebdo ar fi încercat să publice ziarul în orice campus universitar american în ultimele două decenii, ar fi fost imediat respinși și acuzați că instigă la ură, că promovează un discurs la urii. Le-ar fi fost imediat tăiată finnațarea și revista ar fi fost închisă.

Cred că la asta s-au gândit, în primul rând, cei care au refuzat “să fie Charlie”. Trebuie să fii la fel de îngust la minte, inflexibil și fundamentalist precum cei care pun bombe să gândești că dacă cineva nu aderă la mesajul Je suis Charlie e musai susținător al teroriștilor. Sau că nu deplânge moartea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Sau că nu respinge terorismul.

Da, sunt pentru libertatea de expresie, sunt pentru libertatea presei, cred că revista Charlie Hebdo trebuie să existe și să publice în continuare fără teamă. Susțin libertatea lor de expresie, chiar dacă nu îmi plac caricaturile lor. Așa cum susțin dreptul lor de a publica, susțin însă și dreptul altora de a fi lezați de ceea ce publică revista. Și nu comentez de ce sunt ei lezați. Și ce dacă e obscurantism religios? Oamenii se simt lezați. Punct. E dreptul lor. Și au mijloace să protesteze. Pot să iasă în piața publică și să-și strige nemulțumirea, pot să dea revista în judecată sau să sesizeze instituțiile competente în astfel de cazuri. Să ucizi e ceva neimaginabil. Doar o minte profund bolnavă și viciată poate găsi o astfel de “soluție”. Să ucizi e condamnabil în orice situație. Din punctul meu de vedere, fie că ești terorist, fie că ești sistemul juridic din Iran sau din SUA, crima nu ar trebui să fie soluția unei societăți umane, așa zis raționale.

Mi se pare o ipocrizie să spun “Je suis Charlie”, când cred despre caricaturile revistei că sunt vulgare, lipsite de bun gust și deloc amuzante. Așa că zilele astea o să fac notă discordantă și nu o să fiu Charlie.

Advertisements

~ by daias on January 20, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: